Explozia de clorofilă ce va reânvia natura m-a dus cu gândul la Duhul Sfânt ce poate trezi fiinţa cercetată, transformând-o, înnoind-o, să poată fi de slavă Celui ce-a creat-o. Căci nu ne putem cunoaşte cu adevărat decât cunoscându-l pe Dumnezeu şi în lumina Lui.
Cunoaşterea de Dumnezeu ne impune o luptă, căci marea dorinţă a creştinului este viaţa veşnică împreună cu EL. Această luptă e dureroasă pentru că orice reconstrucţie se face cu greu. Fiecare îşi doreşte în preajma-i fraţi de un calibru superior, modele practice care să-l ajute să urce pe scara sfinţeniei, căci Dumnezeu nu se uită la cât cunoaştem, ci la cât împlinim. Şi Nicodim cunoştea mult şi totuşi era străin de necesitatea naşterii din nou în chip spiritual. Dar biruinţa luptei noastre este să devenim şi noi pilde pentru alţii, la un moment dat.
Uneori sufletul e oboist de luptă şi-şi doreşte acea lume nouă în care neprihănirea lui Dumnezeu se manifestă în tot şi în toate:să nu mai guste amărăciunea, să nu mai rabde nedreptatea, să nu mai îndure ipocrizia, să nu mai fie judecat superficial, să nu mai înăbuşe orice impresie negativă, să nu mai ignore dezamăgirea, să nu mai fie nevoit să arunce în marea uitării răul primit şi să înnoate în marea lumii dominată de Cel rău. De unde răutarea din om? Poate derivă din cele trei plăgi: pofta ochilor, pofta firii pământeşti, lăudăroşenia vieţii.
Atât de fragilă fiinţa umană! Numai Dumnezeu îi dă putere fizică şi spirituală, însă cortul de lut se trece, numai sufletul e divin şi etern. Pe el trebuie să-l hrănim zilnic, căci nu putem veghea rămânând în El dacă hrana spirituală e sporadică. Numai curăţia lui dă viaţă ce nu moare.
Lupta de rezidire, deşi dureroasă, duce la limanul dorit de El dacă ne preocupă voia Lui, standardele Lui. Să trăim în nădejdea credincioşiei Lui faţă de noi, a ajutorului pe care e gata să ni-l dea. Dumnezeu ne va da putere să ieşim întregi, biruitori, înnoiţi şi în câştig din fiecare luptă cu noi înşine.
